Pentru o firmă care începe să vândă în afara României, marca europeană pare pasul evident. O singură cerere, un singur dosar, protecție pe toată piața internă. Raționamentul e corect, dar incomplet, fiindcă ignoră exact caracteristica din care marca europeană își extrage și avantajul și fragilitatea: caracterul unitar.

Marca Uniunii Europene produce aceleași efecte în toate statele membre, simultan. Nu se poate limita la câteva dintre ele, nu se poate transfera parțial, nu poate fi valabilă într-o parte a Uniunii și nulă în alta. Consecința pozitivă e evidentă. Cea negativă se vede mai rar în materialele de prezentare: un motiv de refuz care există într-un singur stat membru blochează înregistrarea pentru întreaga Uniune, iar o acțiune de anulare câștigată de un terț dintr-un singur stat desființează marca peste tot.

De ce o marcă acceptată în România poate fi refuzată la nivel european

Un semn trebuie să fie distinctiv și lipsit de caracter descriptiv în raport cu toate limbile oficiale ale Uniunii, nu doar cu româna. Un cuvânt care în română nu spune nimic despre produs poate fi, într-o altă limbă europeană, exact denumirea comună a acelui produs sau a unei calități a lui. În acel caz, examinatorul refuză cererea, iar refuzul se întinde pe toată Uniunea, nu doar pe teritoriul în care apare problema.

Aceeași logică se aplică și conflictelor cu drepturi anterioare. O marcă anterioară înregistrată într-un singur stat membru, despre care solicitantul român nu a auzit niciodată, poate fi suficientă pentru a bloca o marcă europeană, prin opoziție. Aici se vede diferența de scară dintre cele două rute: verificarea prealabilă pentru o marcă națională acoperă un registru, iar cea pentru o marcă europeană trebuie să acopere registrul Uniunii, registrele naționale ale tuturor statelor membre și înregistrările internaționale care desemnează Uniunea. Este motivul pentru care decizia de a depune o marcă europeană la EUIPO se ia după cercetare, nu înaintea ei, iar rezultatul cercetării schimbă uneori chiar semnul ales.

Oficiul nu caută conflictele în locul solicitantului

Este cea mai costisitoare neînțelegere din procedura europeană. Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală examinează din oficiu numai motivele absolute de refuz, adică lipsa distinctivității, caracterul descriptiv, caracterul înșelător, semnele contrare ordinii publice. Conflictele cu mărci anterioare, motivele relative, nu se examinează din oficiu. Ele intră în discuție doar dacă un titular de drept anterior formulează opoziție, în termen de trei luni de la publicarea cererii.

Practic, o cerere poate trece de examinare și poate fi înregistrată chiar dacă există în Uniune o marcă anterioară aproape identică, pur și simplu pentru că titularul acesteia nu a observat publicarea sau nu a considerat că merită să reacționeze. Aparența e liniștitoare. Realitatea e că marca rămâne atacabilă ulterior printr-o acțiune de anulare, fără limită de timp în cazul multor motive, iar anularea are efect pe toată Uniunea. O marcă înregistrată nu este, prin urmare, dovada că nu existau conflicte. Este doar dovada că nimeni nu le-a invocat la momentul potrivit.

Ce înseamnă, concret, o cercetare de similaritate europeană

Registrele sunt publice și consultabile gratuit, atât cel al Uniunii cât și cele ale oficiilor naționale, iar platformele comune ale oficiilor europene permit interogarea lor simultană. Accesul la informație nu este, prin urmare, obstacolul.

Dificultatea e ce se face cu datele obținute. O căutare pe forma exactă a cuvântului nu spune aproape nimic, fiindcă riscul vine din similaritate, nu din identitate. Trebuie evaluate variantele fonetice în limbi diferite, traducerile care transmit același concept, prefixele și sufixele obișnuite din domeniu, precum și proximitatea dintre produsele acoperite. Un semn poate fi liber în clasa pe care o vizezi și blocat de o marcă din clasa vecină, dacă produsele se adresează aceluiași public prin aceleași canale de distribuție.

Ruta națională sau ruta europeană

Nu există un răspuns valabil în toate cazurile, dar există câteva criterii care decid, de regulă, alegerea.

• Numărul de piețe reale. Dacă activitatea e concentrată în România, cu vânzări ocazionale în afara țării, marca națională e proporțională. Din momentul în care apar clienți constanți în două sau mai multe state membre, marca europeană devine mai eficientă decât depunerile naționale separate.
• Comerțul online. Un magazin care livrează în toată Uniunea are deja expunere în toate statele membre, indiferent de volumul pe fiecare piață. Aici protecția națională e vizibil insuficientă, iar cererile de retragere venite din alte state sunt o problemă concretă, nu teoretică.
• Riscul de conflict. Dacă cercetarea prealabilă indică mărci anterioare similare în câteva state membre, ruta europeană devine riscantă, fiindcă un singur titular poate bloca totul. Alternativa rațională e un set de mărci naționale în piețele care contează, ocolind statele problematice.
• Regatul Unit. Nu mai face parte din Uniune, deci nu e acoperit de marca europeană. Firmele care exportă acolo au nevoie de o înregistrare separată, iar omisiunea e frecventă la cei care au înregistrat marca europeană înainte de retragere și presupun că protecția a rămas neschimbată.

Cele șase luni care pot fi folosite sau pierdute

O firmă care a depus deja o marcă în România beneficiază de un drept de prioritate pe baza Convenției de la Paris: timp de șase luni de la depunerea națională, poate depune aceeași marcă pentru aceleași produse la nivel european, iar cererea europeană va fi tratată ca având data depunerii naționale. Diferența e importantă, fiindcă orice marcă depusă de un terț în acest interval nu îi poate fi opusă.

Termenul curge de la depunere, nu de la înregistrare, și nu se prelungește. Firmele care așteaptă certificatul de la oficiul național înainte de a se gândi la extinderea europeană pierd, aproape întotdeauna, prioritatea. Este una dintre puținele situații în care simpla ordine a operațiunilor decide dacă un drept există sau nu.

Obligația de folosire, la scară europeană

Ca orice marcă, și cea europeană trebuie folosită efectiv. Dacă nu este utilizată o perioadă neîntreruptă de cinci ani pentru produsele și serviciile înregistrate, poate fi decăzută la cererea oricărei persoane interesate. Particularitatea la nivel european este că folosirea se apreciază în raport cu piața Uniunii, nu cu piața unui singur stat.

Nu există o regulă aritmetică. Jurisprudența europeană a respins ideea că folosirea într-un singur stat membru e automat suficientă sau automat insuficientă, iar analiza se face pe caracteristicile pieței produsului în cauză. Ce se poate spune cu certitudine e că o marcă europeană obținută pentru o activitate limitată la un teritoriu restrâns e un titlu mai expus decât pare, iar riscul devine vizibil exact atunci când titularul încearcă să o valorifice, într-un litigiu sau într-o negociere.

Dacă cererea europeană eșuează, nu totul e pierdut

Regulamentul prevede un mecanism de conversie. O cerere de marcă europeană respinsă, sau o marcă europeană care își pierde efectele, poate fi transformată în cereri naționale în statele membre unde motivul de refuz nu există, cu păstrarea datei de depunere inițiale. Soluția nu recuperează costurile procedurii europene și adaugă cheltuieli naționale, dar salvează prioritatea, ceea ce în multe situații e lucrul cel mai valoros din tot dosarul.

Conversia are termene proprii, scurte, calculate de la comunicarea deciziei, iar condițiile exacte se regăsesc în ghidurile de examinare publicate de Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală. Ca în tot restul procedurii, decizia trebuie luată repede și în cunoștință de cauză, nu după ce termenul a expirat.

Concluzia practică e că marca europeană nu e o versiune mai bună a mărcii naționale, ci un instrument diferit, cu un raport propriu între acoperire și vulnerabilitate. Alegerea între cele două rute nu se face după ambiție comercială, ci după unde se află clienții, ce arată registrele și cât de expus e semnul ales în celelalte limbi ale Uniunii.

---

Articol semnat de Gheorghiță Bălan, consilier în proprietate industrială atestat, înregistrat în Registrul Național al Consilierilor în Proprietate Industrială sub nr. 1992-1, cu activitate în domeniul mărcilor și al brevetelor de invenție. Materialul are caracter informativ general și nu constituie consultanță juridică pentru o situație concretă.